Azi.

M-am trezit in dimineata asta cu pofta de scris. Parca uitasem cat de mult imi placea micul meu blog de ganduri ratacite. Incerc sa ma regasesc, imi simt lipsa si mi-e frica sa nu ma uit. Pentru ca lucrurile au evoluat, prioritatile s-au schimbat. Si micile placeri personale (care imi hraneau sufletul) s-au asezat o vreme in debaraua cu vise amanate. Cu totii avem, cred, tendinta sinucigasa de a ne priva de propriile placeri (pentru ca uneori ne par prea egoiste) si de a acumula frustrari. Ma intreb, oare a gasit cineva reteta ideala care sa iti deseneze o schita despre viata echilibrata? Pentru ca suna bine asa, cand o spui: viata echilibrata, familia si cariera pot convietui in relatii amiabile. Dar, deh, e mult mai usor sa o spui, decat sa o traiesti. Cu timpul, si pretentiile cresc. Nu te mai multumeste oricat, nu te mai incanta orice. Pe mine azi m-ar multumi mai mult timp. Sa visez, sa citesc, sa iubesc, sa dansez, sa respir, sa admir, sa traiesc mai mult. Dar timpul este luxul suprem. Si ma tem ca inca nu am ajuns sa mi-l permit. Asta ma intristeaza uneori, chiar si acum, si ma aduce intr-un punct in care simt ca nu mai am puteri. Dar oare am timp sa ma gandesc la asta?…

Ziua lui Mosulica.

18Poate nu intamplator, anul care aproape a trecut, ma face sa cred ca azi sunt mai inteleapta. A fost un an greu, desi mi s-a parut ca a zburat in clipe grabite. Nu lung, dar intens. S-au intamplat atatea lucruri frumoase, mi s-au intamplat mie, ni s-au intamplat noua. E greu sa tragi doar o linie la final, impreuna cu un set clar de concluzii. Nici nu vreau sa fac asta, in schimb, imi doresc sa imi iau tot timpul de care am nevoie, si sa ma bucur de fiecare lucru trait si invatat. Se apropie din nou cea mai frumoasa perioada din an, cu luminite colorate (preferatele mele), fulgi mari si pufosi de zapada alba, arome de coaja de portocala si lemn ars, copacei impodobiti si focuri de artificii. E o perioada care pur si simplu imi e draga. Dar de cativa ani, poate chiar de cand am crescut, nu ma mai pot bucura cu aceeasi intensitate si sinceritate, cu care o faceam atunci cand eram mica. Si de fiecare data, imi spun in gand, anul asta va fi altfel, va fi ca atunci cand inca lasam scrisorica colorata in fereastra de la bucatarie, si asteptam cu sufletul mic sa primesc un semn de la Mosulica cel ocupat. Imi dadeam seama cat de solicitanta munca avea el, dar eram rabdatoare. Nu imi amintesc bucurie mai mare decat cea pe care o simteam cand scrisorica mea disparea intr-un mod miraculos din fereastra si se transforma in vise implinite. Parca acum uitam ca am fost odata copii, ne pierdem intre detaliile unei lumi tot mai obosite si triste, epuizata de probleme si de griji. O numim maturizare, si nu ne place deloc. Farmecul ei sta insa in versatilitatea cu care ne surprinde pe fiecare dintre noi. Azi e bolnava si trista, maine e bucuria de a trai. Am invatat multe anul asta. Am invatat ca lucrurile se intampla asa cum trebuie sa se intample, niciodata altfel. E greu sa le acceptam atunci cand nu sunt previzibile si clare. E greu sa le acceptam pur si simplu. Dar timpul le leaga pe toate, vindeca ranile, diminueaza durerea, transforma si recicleaza sentimentele, aduce linistea in suflete. Mosulica a fost tare ocupat si anul asta, ocupat si stresat, obosit, si bolnav. Dar nu a uitat sa imi faca cel mai frumos cadou dintre toate: intelepciunea  de a vedea cat de norocoasa sunt. Nu a fost nevoie sa ii mai insir pe hartie desene colorate, a inteles ce vis aveam nevoie sa imi fie implinit. Si azi, sunt tare fericita. Pentru ca indiferent de ce se va mai intampla, stiu ce culoare are fericirea mea.

Iti multumesc, draga Mosulica, pentru clipa in care am ajuns azi sa ma simt asa, iti multumesc ca m-ai ascultat atunci cand eram mica, si m-ai facut sa cred ca lumea asta e mult mai mult decat putem vedea. Si nu in ultimul rand, iti multumesc ca mi-ai deschis sufletul si i-ai gasit perechea.

un El si o Ea. suficient.

Uneori prefer sa citesc, decat sa ascult minciunile oamenilor. Mi-am rezervat dreptul de a fugi cat mai departe de minciuna intotdeauna justificabila (in opinia celor care o folosesc fara remuscari). Sa fiu sincera, am obosit de cei care nu sunt in stare sa isi asume alegerile, si simt nevoia sa le ambaleze frumos in pachete de „impresii artistice” sau de „abtineri” de la adevar. O minciuna nu trebuie neaparat rostita, e suficient sa fie intuita, are acelasi efect.

Azi (si de acum incolo) ma impresioneaza oamenii care au un caracter frumos, lipsiti de complexe de inferioritate si frustrari aparente. Mi-as dori sa cunosc cat mai multi dintre ei in viata asta, pe care o am acum. Care si asa e mult prea scurta pentru a putea descoperi toate locurile magice de care am auzit. Imi doresc clipe de liniste si de siguratate in care sa ma pot pierde in carti frumoase si in lumi de poveste. Dar in calatoria mea, nu voi fi niciodata singura, il voi avea alaturi pe cel care stiu ca nu ” a invatat”  in viata asta sa ma minta. Asta imi umple sufletul de o bucurie greu de descris in cuvinte negre pe o coala de hartie. Si pentru asta il iubesc. Cu totul.

Decat sa mai ascult minciuni frumos ambalate (care si acum dor), prefer orele intregi de tacere. Tacerea mea preferata in doi.

semn.

Peste tot pe unde te uiti, daca stii sa privesti, vezi semne care te ghideaza subtil in drumul tau. Intuitia te poate ajuta sa le descoperi mai usor. Lumea e construita din simboluri si detalii aparent nesemnificative, dar de fapt, atat de insemnate. Uneori, prefer sa am simturile amortite, prefer sa visez intr-o maniera mai putin constructiva, cu ochii deschisi si inchisi, in egala masura. Sunt vise care nu ma poarta nicaieri, dar imi alimenteaza energia pozitiva din suflet. Vise ramase la stadiul de „imposibil”, atunci cand imi port capul in nori. Cu toate astea, am invatat sa visez si cu picioarele pe pamant. La lucruri mai degraba lumesti, decat imposibile. Insa imi este deseori greu sa ma mobilizez, asa cum vad ca o pot face multi altii. Inca traiesc cu senzatia ciudata ca va veni si „clipa” mea. La momentul ei bine regizat. Clipa mea, visul meu implinit. Semnele imi spun ca e tot mai aproape.  

pas, in doi.

Fiecare pas spune o poveste. Povestea celui care a trecut prin acel loc, in acel moment, al acelei vieti. Am incercat, in drumul meu spre azi, sa pasesc in locul altora, crezand ca e mai bine asa. M-am inselat de fiecare data, incercand sa fiu altfel, altcineva. Am ramas la pasii mei fideli. In ei ma simt cel mai comfortabil, si inexplicabil de normal. Ma poarta uneori intr-o lume surprinzatoare, lasand tot previzibilul departe. E important sa stii cum sa pasesti pe terenuri alunecoase, in ziua de azi, e o aptitudine mai mult decat necesara. O consider o calitate. Pas cu pas, spre alunecarea fluida, muzicala, perfecta.

Pas cu pas, am ajuns la ceea ce sunt azi. Pas cu pas, pana la un pas in doi. E pasul meu preferat.

dimineata de martie.

Daca uneori viata iti ofera lamai, din care inveti, fara sa vrei, sa faci o limonada, in dimineata asta am primit capsuni. Delicioase, primele. Mi-au amintit ca am motive  sa ma trezesc in fiecare zi zambind. E o primavara rece, ca orice inceput stingher. Inca e frig, si diminetile sunt inghetate. Dar nu ma plang, asa e fiecare an si inceput de martie. Lucrurile se vor aseza, gandurile se vor linisti, visurile vor deveni mai frumoase. Am inceput sa cred in mine, in ceea ce voi fi (candva).  Am invatat sa inteleg si sa accept ce sunt (acum). Si totul pare dintr-o data mult mai colorat. E dimineata, e martie, e primavara de an. Fericirea e spontana si calda. E o imbratisare care te surprinde de fiecare data cu acelasi gest familiar. Paradox, si senzatie de bine. Ma intreb daca merit uneori sa fiu atat de norocoasa, si atunci imi rasuna acelasi raspuns clar: fiecare, cu viata lui.