Cateodata nu ma inteleg nici eu. Deci nu am pretentia sa fiu inteleasa. Dar am convingerea ca cine vrea sa ma cunoasca, reuseste. Asa cum sunt, mai complicata sau minimalista, altruista sau transfigurata de egoism, trista sau cea mai optimista fiinta de pe Pamant. Uneori concentrata, alteori vaga. Un lucru, insa,  e cert atunci cand e vorba de mine, imi place sa zambesc. Indiferent de cat de ironica devine cateodata viata, oricat de greu ar fi aerul respirabil, nu vreau sa ma las coplesita de ceea ceea ce ma intristeaza. Iar un zambet, salveaza situatia. Sunt prea putine lucruri care conteaza cu adevarat in viata, si de cele mai multe ori nu le mai vedem din cauza propriilor ganduri (intotdeauna egoiste). Sunt prea putini cei care conteaza, si ei nu trebuie niciodata neglijati. Ce conteaza pentru mine? Lucrurile marunte. Chiar ele. Lucrurile marunte care, neglijate, evitate sau ignorate, pot da nastere unor crize majore. De personalitate, sau de actualitate. Nu mai vreau sa neg ce e important pentru mine. Nu mai vreau sa ma ascund in spatele unor cuvinte scrise inteligibil, intr-o maniera subtila. Pentru ca ceea ce spun sau scriu, vreau sa fie clar, si nu interpretabil. Asa ca pot scrie acum, negru pe alb, ca viata mea s-a schimbat radical in ultima vreme. M-a surprins cu un nou set de prioritati, cu o noua stare de calm si echilibru, cu linistea de care aveam atat de mare nevoie. El e linistea mea. Si doar el conteaza. Este singura persoana care vreau sa ma cunoasca, asa cum sunt, dezbracata de excese, egoism si rautati fugare. Pentru el, sunt eu. Si langa el, sunt fericita. Am asteptat o viata, sa il cunosc tocmai acum. Pentru ca toate, chiar toate, se intampla la timpul lor. Acum e timpul sa recunosc ceva ce nu credeam ca voi avea sansa sa recunosc vreodata.

L, m-am indragostit. Autentic si ireversibil.

Daca as fi:

o luna: …octombrie…luna aramie,visatoare, plina de frunze adormite.

o zi a saptamanii: …a saptea…depinde de unde incep sa numar.

o parte a zilei: …noaptea…paradoxal sau nu.

o directie: …niciodata clara.

o planeta: …planeta viselor. Mica si usoara.

un film: …un film de arta.

un lichid: …apa.

o piatra: …o piatra slefuita de apa, mica, fina, ovala, neagra.

un tip de vreme: …calda.

un instrument muzical: …o chitara rece.

o emotie: …emotia reintalnirii.

un sunet: …sunetul ploii.

un element: …aerul.

un cantec: …o simfonie.

o carte: …o carte care ar trebui citita doar printre randuri.

un scriitor: …un artist al cuvintelor spuse vag si intelese clar.

un personaj de fictiune: …unul neinventat pana acum.

un oras: …al contrastelor.

o aroma: …de vanilie.

o culoare: …o nonculoare: negru.

un material: …matasea…fina.

un cuvant: …”altfel”.

o parte a corpului: …o celula.

o expresie a fetei:  …destinsa, relaxata, resemnata, optimista.

un personaj de desene animate: …Snoopy. (doar pentru ca arata foarte simpatic)

o forma geometrica: …o sfera.

un numar: …11.

un mijloc de transport: …picioarele.

o haina: …as fi o esarfa neagra, de matase, cu aroma de vanilie.

Multumesc, Alex, mi-a placut jocul…

S-a deschis cutia…a iesit tot raul…dar a ramas speranta. Asa ma simt, ca dupa marea incercare. Am trecut peste toate, au venit, m-au lovit, au calcat peste mine si m-au lasat in stare de inconstienta. Starea nu a persistat mult, am beneficiat de multa intelegere si sprijin moral, ma consider una dintre persoanele norocoase. Nu am avut niciodata timp sa sufar de singuratate, de cea mai cruda boala. Cred ca doar atunci poti constientiza durerea reala, cand esti singur in lupta cu ea. Altfel, o imparti cu cei dragi care nu te lasa de mana atunci cand esti “pierdut”, slab, abandonat de Optimism. Am avut intotdeauna langa mine o vorba calda, un umar pe care sa plang, o mana pe care sa o strang. Nu mi-au lipsit incurajarile si iubirea. Dar asta nu poate suplini o constiinta incarcata. Cu ea, ma lupt doar singura. Nu am de ales. Si asta e, de fapt, lupta cea mai grea. Eu si cu mine. Nimeni nu poate castiga. Lupta e inutila, ramane constanta. Nu exista o formula magica a fericirii. 1+1 nu e intotdeauna egal cu 2. Dar exista intotdeauna o a doua sansa. De noi depinde sa o materializam. M-am plans, am plans, ma plang, ma complac…dar nu ma ajut cu nimic daca raman pierduta in detaliile care dor, care imi aduc aminte de ce “a fost”. Imi e mult mai benefic prezentul, inclus in “a doua sansa” si trait la intensitatea reala.

L, am dreptul sa fiu fericita. Nu voi refuza sansa.

Ce sens mai au anticiparile, daca sunt echivalente cu amagirile? De fiecare data cand astept mult timp “ceva” si anticipez fiecare posibila varianta, atunci cand vine “momentul adevarului”, ma simt amagita. Concluzia: asteptarile mele sunt prea mari, exagerez de fiecare data, nu pot rationa corect, ma las prea usor influentata, sau deloc, gandesc prea mult sau mult-prea-putin. Ok, am stabilit asta. Eu cu mine insami. Fac azi un pact nescris, nespus. Imi schimb strategia, amagirile s-au adunat si am cam obosit. Refuz sa mai am asteptari. Nu sunt reale, sunt doar o scuza de a nu trai ce imi e dat. Pas cu pas, incet, dar sigur, ma duc mai departe. Sfaturile? Sunt greu de urmat, de fapt, ignorate pana acum cu desavarsire si cu buna stiinta. Nu de rautate, nu din infatuare, pur si simplu, din lipsa de curaj. Dar se vor schimba lucrurile, pentru ca e firesc sa se schimbe. Nu sunt un om comod, nu am de ce sa ma blazez. Atunci cand nu sunt fericita nu ezit sa o spun. Nu am de ce sa ma mai compromit. Ma intelegi, sau nu, ti se pare ca sunt complicata sau ca uneori(tot timpul, mai exact;)) gandesc prea mult si prea intortocheat…e ceva ce nu vreau sa schimb la mine. Sunt asa pentru ca am devenit asa. Azi se termina, maine incepe. Tot ce se termina are si un corespondent. In sufletul meu, ramane, dar invat sa trec peste si sa merg mai departe. Unii pot vedea viata simpla. Si imi imaginez ca asa e mai frumoasa. Tot ce e simplu, are o frumusete aparte. Nu pot decat sa ma intristez ca eu ma complic chiar si atunci cand trag aer in piept.

L…dar asta ma face sa fiu eu si nu altcineva. Incet, incet…poate…imi voi simplifica…viata.

…despre comunicare: ma supara intr-un mod vizibil dificultatea in comunicare cu unii oameni, de obicei, cu oamenii dragi. Pentru ca ei sunt singurii care conteaza cu adevarat, singurii care imi pot “influenta” starea. Parerea lor conteaza, nu a altora. Si atunci cand nici macar ei nu ma pot intelege, imi pierd toate reperele. Prefer sa vorbesc obositor de mult, pana cand mi se “prinde” ideea.

…despre singuratate: singuratatea indusa, singuratatea impusa sau singuratatea involuntara? Conteaza? Singuratatea doare in orice forma, in orice cantitate, in orice ambalaj. Nu are diferite intensitati, nici graduri de acceptare, dar are o forta inexplicabila de a te face sa te simti groaznic. Nu suntem facuti sa fim singuri, singuratatea e un concept care s-a autodeclarat, daca era dupa noi, nici macar nu am fi inventat cuvantul, cu atat mai putin starea “de fapt”. Pe scurt: urasc singuratatea. Nu o doresc nici macar asa-zisilor dusmani. Dar uneori, e necesara.

…despre prieteni: se spune ca ii poti numara pe degetele de la o singura mana. Se mai presupune ca prietenii adevarati doar la nevoie se cunosc. Despre prietenii mei? Nu ma pot plange. Fiecare in parte stie de ce imi e prieten, fiecare in parte stie de ce ii sunt prietena. Fara prea multe intrebari, fara suplimentare explicatii. Dar oare stie fiecare in parte cat de rara e prietenia reala in lumea in care respiram acum? Inclin sa cred ca da. Acei putini cativa cati trebuie sa stie, o simt.

…despre timp: stupid de relativ. Aproape absurd. Si imi e foarte greu sa tin pasul cu el. Incerc sa ma adaptez din mers la ritm, dar adeseori dau gres. Prea des. Parca in ciuda faptului ca il constientizez atat de bine, il las sa treaca fara sa il exploatez, fara sa il materializez. Timpul trece, eu stau pe loc. Faptul ca “stau” poate avea si conotatii pozitive, stau si traiesc, stau si ma bucur de prezent, stau si apreciez ce am, stau si inteleg…dar, nu. Eu stau pur si simplu. Bat pasul pe loc si ma plang de imposibilitatea de a mai reactiona. De ce? Imi poate raspunde cineva?…

…despre fostele iubiri: tin de trecut, dar intotdeauna te mai “tortureaza” si in prezent. Se leaga de amintiri, te afecteaza prin locuri revazute, senzatii retraite, arome respirate. Tin de tine, de ceea ce ai fost, de cine esti si de cum te vei schimba. Dar pana la urma, asa cum sunt, sunt ale tale si nu ti le poate nimeni sterge din memorie, sau nega. Eventual, o amnezie…

…despre pasiune: e singurul viciu pe care il am de care sunt mandra. Traiesc, simt, iubesc, sufar, ascult, admir, fotografiez, alerg, desenez, vizualizez, apreciez, lucrez…cu pasiune. E singura calitate pe care o am care in timp nu poate deveni “superficiala”. Isi va pastra cu gratie intensitatea. E ceea ce ma defineste, intr-un cuvant: pasiunea.

L…as mai vorbi cu tine, mult si multe. Dar acum ma grabesc, imi scot catelul la plimbare, pana in centru si inapoi.

Si da…m-am uitat la ceas la ora 11:11 in dimineata asta. Incepe sa imi placa tot mai mult cifra 1, e chiar “frumoasa”. Vrea sa imi spuna ceva, probabil, dar inca nu imi dau seama incotro bate apropourile. Poate totul se intampla doar in imaginatia mea, dar chiar nu mai imi pasa ce crede lumea, daca asa imi place sa imi traiesc viata, asa o traiesc. Visand, si cautand “semne” in toate detaliile din stanga sau din dreapta. Asta sunt eu, o minte imbarligata, pierduta in detalii si interpretari, ascunsa de claritate, suparata pe falsitatea racelii din jurul ei, vizibila pentru cei de “o seama” cu ea. Caut intelegerea, dar pana la un punct. Restul, e la libera interpretare. In avantaj sau in dezavantaj, fiecare isi “absoarbe” partea lui de implicare in viata mea. Momentan, de ce am nevoie, stiu doar eu. Nu e mult, dar deloc putin. Echilibrul odata pierdut. Imi refac spiritul exersand cate un zambet in fiecare zi. Pentru unii pare complicat sa zambeasca fara un aparent motiv, dar motivul e atat de prezent, ca ajungem sa il ignoram fara macar sa ne dam seama ca tocmai am trecut pe langa el. Motivul suntem noi, sanatosi, capabili sa ne bucuram sau sa ne intristam (frumusetea liberului arbitru), in fiecare zi. Si in fond…chiar avem nevoie de motive?

L, zambesc cand simt nevoia, nu cand imi dai un motiv.

Sunt unele zile in care, indiferent de cat de generos ar fi DEX-ul, eu nu pot gasi cuvantul potrivit care sa imi defineasca starea. Azi e una din acele zile. Stiu cum ma simt, dar nu gasesc literele care sa ma poata explica. Simt ca orice, si oricum as spune, tot nu as reusi sa ma fac inteleasa. Si e frustrant. E frustrant in primul rand pentru ca exista riscul sa fiu gresit inteleasa. Si de acolo sa inceapa o serie de neplaceri si de situatii greu de gestionat. Partea si mai trista e ca nu pot schimba asta…pentru ca, repet, azi nu imi gasesc cuvintele. Dar pot incerca sa aleg formularile cat mai fidele. Si poate, asa, cine trebuie, va intelege printre randuri. Azi e o zi care incheie o saptamana de inceput de an. Inca nu m-am obisnuit cu noile cifre. Si pana la urma, e doar o poveste despre obisnuinta. Despre cum ma sperie timpul care fuge, despre cat de greu am inteles ca nu mai trebuie sa il urmaresc si sa alerg dupa el (dimpotriva, trebuie sa accept ideea ca singura modalitate de a avea castig de cauza in fata lui ar fi sa ma opresc putin in loc- sa il las sa isi continue drumul- si sa traiesc , nu sa tot fug), despre cum e sa te simti mic si neajutorat, despre cum e sa iti gasesti singur puterea de a merge mai departe, despre cum am inteles unele lucruri abia acum. E o poveste cu si despre oameni obisnuiti, pentru ca este povestea mea. E o poveste despre un om care uneori, desi gandeste intr-un fel, reactioneaza in altul. Si greseste. Dar incearca sa inteleaga prima greseala si sa demonstreze ca isi merita a doua sansa. Si povestea asta cu “a doua sansa”, sa fiu sincera, mi se pare cam trasa de par. Pentru ca niciodata nu se rezuma la doar a doua sansa. Dimpotriva, a doua e doar inceputul. Iluzia ca e suficient sa fim iertati o data ca sa ne permitem si restul greselilor ce vor urma. Si a treia, a patra, a cincea…sansa. Pana la urma, nu asta e ideea. Sa tot gresim si sa tot fim iertati. Ideal ar fi sa si intelegem unde e greseala. Incerc sa fac asta. In primul rand, pentru mine. E important sa inteleg. Altfel, am motive sa zambesc, dar nu o fac. Inca mi se pare prematur. Lucrurile nu imi sunt suficient de clare si urma de indoiala are farmecul ei. Pastreaza doza de tensiune care face acum viata mea interesanta. Dar presimt ca va veni si clipa in care mi se va limpezi vederea. In curand. Si atunci, nu va mai conta dificultatea exprimarii, pentru ca indiferent de cat de pompos sau de simplist voi formula, lumea va reusi sa ma inteleaga.

L, azi e una din acele zile in care prefer…tacerea.

Despre noul an…inca nu ma pot pronunta. A inceput, asta e singura certitudine pe care o mai am. In rest, parca as pluti in deriva. A fost un an greu. Ma refer la cel care tocmai s-a incheiat calendaristic. Un an plin de rasturnari de situatie, probleme ciudate, schimbari majore, momente de fericire exagerata sau de tristete amara. A fost un an in care m-am cunoscut mai bine decat ma stiam pana acum. Fortata de imprejurari, de alegeri sau de conjuncturile create (de mine sau de altii), am reactionat asa cum poate nu se astepta nimeni, sau am preferat pasivitatea. Indiferent, toate au trecut. In locul lor, vin alte ganduri, alte probleme, alte stari. Inevitabil. Ca de fiecare data, cu totii speram ca anul ce vine sa fie “mai bun” (cu toate conotatiile si implicatiile conceptului de “bine”, universal acceptat). Da, si eu, fara sa fac o exceptie de data asta, imi doresc acelasi, aparent simplu, lucru. Sa am un an mai bun. Superficial? Nu, as spune ca justificat. Chiar imi doresc sa inlocuiesc drama recent traita in viata mea cu o comedie mai usor digerabila. Imi doresc sa imi refac fortele, sa imi recastig increderea si sa imi reincarc bateriile. Sa pot merge mai departe pe drumul pe care m-am pornit. Pentru ca indiferent de cat de complicat sau de gresit mi se poate parea la un moment dat (ca reactie fireasca la obstacolele uneori prea dure), odata ce l-am ales, trebuie sa fie drumul corect. Ma rog, impropriu spus “corect”. Lucrurile s-au intamplat firesc. Cu fluiditate. Nu m-am opus, le-am lasat doar sa curga. Acum, fara sa mai trag fictiva linie de sfarsit de an si sa imi contabilizez realizarile, imi accept situatia, incerc sa o inteleg cat mai bine si mai impartial posibil, si traiesc mai departe. Viata, asa cum vine. Cu bune, rele sau amestecate. Am planuri. Da, asta ar fi schimbarea de perceptie, ca am in sfarsit planuri. Asta nu inseamna ca ele imi vor consuma tot prezentul, din contra. Ele imi vor ghida pasii. Nu vreau sa traiesc prezentul ca o contanta preocupare pentru viitor, dar vreau sa imi pot valorifica prezentul in orice posibil viitor. Asa cum imi doresc mie un an mai bun, asa va doresc tuturor. Sa reusiti sa priviti viata cu ochii larg deschisi, chiar si atunci cand aveti pleoapele inchise. Sa nu pierdeti esenta ei.

L…bine te-am regasit.

http://www.youtube.com/watch?v=5C9kDVKOrX4

L…iti scriu anul viitor…noi ganduri, noi cuvinte. Acum, evadez…in alta Lume.