…pentru ca oamenii dragi sunt sanatosi si se pot bucura de ideea de “viitor”.

…pentru ca afara ploua, totul in jur e gri, dar eu pot zambi. Din suflet.

…pentru ca timpul nu a stat in loc cand durerea era mare, si acum, s-a ameliorat. Incet, incet, nu o mai simt.

…pentru ca am invatat sa simt, si e atat de bine. Nu mai sunt un corp inutil.

…pentru ca am curajul sa recunosc ca am gresit, sa repar greseala si sa merg mai departe.

…pentru ca parul meu e mai roscat la lumina zilei, decat speram sa fie vreodata. Si imi place.

…pentru ca iubesc. Viata.

L…http://www.youtube.com/watch?v=dBHhSVJ_S6A …:)

De mici copii suntem crescuti in umbra unor prejudecati, inevitabil. Oricat de radicali am vrea sa fim, ne supunem lor involuntar. Asa e viata. Unele lucruri nu se pot schimba, se pot evita, amana, ignora. Dar raman la fel indiferent de atitudinea noastra vis-a-vis de ele. Deci, prejudecati. Despre ele e vorba. Despre ideile preconcepute, adesea eronate. Ca ar trebui sa fie asa si nu altfel. Gandire ingusta. Si noi ne complacem in ea. Si responsabilitatea poate fi o prejudecata. Trebuie sa fim responsabili, pentru ca asa pretinde “societatea”, maturitatea, constiinta. Dar cum ar fi sa vedem responsabilitatea ca doua cuvinte care te pun pe ganduri si te scot din sfera limitata de o singura teorie: abilitatea de a raspunde. Da, parca asa suna mai realist. In fond e responsabilitatea ta, o poti interpreta prin filtre proprii. E chiar indicat sa faci asta. Pana acum imi placea sa visez ca un copil care alearga printr-o lume fara griji. In continuare voi visa, nimeni nu imi poate lua asta, in continuare voi ramane un copil, oricat de brusc m-as maturiza, dar…voi deveni si responsabila. De viitorul meu, de linistea mea. Pentru ca in sfarsit sunt capabila sa raspund cu sinceritatea de care pana acum ma ascundeam. In fata vietii, in fata oglinzii, in fata mea. Pentru ca daca vreau sa accept schimbarea, eu sunt prima la care trebuie sa schimb ceva. Atitudinea. Am trecut intr-un timp nepermis de scurt printr-o infinitate de stari. Am fost pe rand, calma, linistita, resemnata, trista, agitata, dezamagita, fericita. Intense stari, fiecare in parte. Acum, sunt doar responsabila de ceea ce va urma. De ce? E simplu…pentru ca am dobandit abilitatea de a raspunde, si de a nu renunta.

L. Indiferent cate cuvinte se scriu sau se spun, realitatea e una.

Lumea asteapta explicatii. Pentru orice, pentru tacere, pentru reactii, pentru ganduri, pentru ce simt…destul. Pana acum mi-am explicat fiecare gest in ideea sa nu las loc de interpretari gresite. Si nu a fost de ajuns. Lumea inca mai cauta sa inteleaga de ce fac intr-un fel si nu asa. De asta. Pentru ca de azi fac ce simt. Nu mai fac ce se asteapta lumea. Si ma simt bine, impacata cu ideea ca niciodata nu e prea tarziu sa iti incepi viata. Un nou inceput e o noua provocare. De data asta poate reusesc sa ma mentin pe linia de plutire si sa nu imi pierd speranta. Sunt optimista. Asta conteaza, intr-un final. Sa cred in mine si in alegerile pe care le fac, sa nu imi sabotez de una singura gandirea…sunt destui care fac asta in locul meu. Ii las sa se consume singuri in a-mi distruge viata, eu, una, am ales sa mi-o traiesc. Stiu ca sunt oameni care au de suferit din cauza mea, si asta ma intristeaza, intentia mea nu era sa fac rau. Stiu ca sunt suflete care nu ma inteleg si ar vrea sa gandesc altfel, stiu ca unele alegeri pe care le-am facut nu mi se pot accepta. Dar e ceva temporar, timpul, e cel mai bun pansament pe rana deschisa. Nu se uita, dar se amelioreaza…durerea, suferinta, tristetea. Eu mi-am invatat lectia. Nu imi mai compromit fericirea in favoarea nimanui, indiferent cat de cruda e decizia mea. Egoista, probabil. Dar e ceva ce trebuie sa fie ori asa, ori asa. Nu exista mijloc de data asta. Sunt linistita. In sfarsit ma pot concentra pe ceea ce vreau sa devin in viata asta. Adica, cineva. Nimeni nu contesta dificultatea situatiei. Poate daca ar fi prea usor nu ar mai avea farmec. Si pana la urma, nu e chiar atat de grav sa iti urmezi un vis atunci cand nu ti-a mai ramas altceva. E bine sa crezi tot timpul in ceva.

L, eu azi, cred in mine.

Am o stare de fapt deprimanta. Ce a generat starea asta imi e si mie extrem de neclar inca. Probabil e o faza prin care trebuie sa trec acum, sa pot merge mai departe. Mai departe, unde? Trec peste faptul ca mintea mea a intrat intr-o blazare cronica, si inainte sa devina o durere acuta toata tristetea asta, incerc sa imi caut o preocupare prezenta care sa ma deconecteze de realitate. Scriu. Ajuta si asta. De fapt, cel mai tare ma supara acum singuratatea. Daca vreau sa fiu sincera cu mine insami si cu blazarea mea. Da. Uneori, sunt prea obosita sa pot adormi singura. Azi nu pot, voi lucra. Decat sa imi accept decizia, prefer sa traiesc povestea altora. Citind o carte, ascultand o melodie, sau alegand un film in care sa imi pot regasi viata. Aceleasi tipare, aceleasi cadre, acelasi final. Am nevoie de energia altora, pe a mea am epuizat-o. Nu stiu cand s-a intamplat asta, dar asa simt acum. Sunt terminata. Mi-ar placea sa fiu o baterie, sa am un incarcator si sa ma pot realimenta. As avea nevoie de o simpla priza sa imi recapat puterea. Dar sunt om. Indiferent ca vreau sau nu sa accept asta. Sunt un om obosit, deprimat, ajuns la capatul puterii. Nu ma descurajeaza faptul ca resimt oboseala, desi e factorul principal care imi genereaza depresia. Dar ma descurajeaza gandul ca as putea ramane asa. Si nu vreau asta. Imi place sa cred ca ma pot reinventa. Oamenii dragi ma cunosc, sunt persoana care zambeste intotdeauna, indiferent ce s-ar intampla. Azi a fost prima seara in care am uitat pentru o secunda ca stiu zambi. Si, recunosc, ma sperie reactia mea.

Ok, nu m-am incarcat cu energie, dar macar m-am descarcat de energia negativa. Mi-am scris starea. O depasesc. Pana maine, voi simti si voi gandi altfel. Imi voi reveni. Am pentru ce lupta.

L…ajuta si cuvintele la ceva. Imi spun povestea. Imi usureaza trecerea…prin diferite stari…

http://www.youtube.com/watch?v=uULcomFqvOw 

L…clipa. Atat conteaza. Restul… e doar timp, care trece sau care a trecut.

Sunt multe lucruri pe care simt nevoia sa le spun. Dar uneori, e mai fireasca tacerea. Interpretabila, e adevarat, dar nu pot scrie oricand. Ultimele zile au fost “altfel” in viata mea. Vad altfel lumea. Cu alti ochi, mai obositi, dar mai clari. Sunt surprinsa de felul in care ma simt. De fapt, sunt surprinsa de faptul ca simt. Starile sunt confuze, inca nu le pot defini. Dar sunt pe drumul cel bun. E ceva ce se simte, indiferent de cat de vag se prezinta toate in forma asta. “Toate la timpul lor”, pentru ca imi place sa cred asta. Pana la urma viata e ca in filme, sau filmele se inspira din ea. Imi place sa vad filme care imi transmit ceva, e acelasi sentiment pe care il am atunci cand savurez o carte buna si ma las ”traita” de ea. Si un film spus bine ma poate impresiona. Azi am vazut un film bun, trist, realist, optimist, dar bun. Am ramas cu unele ganduri nespuse, nici macar formulate, dar prezente in mintea mea. Legate de importanta pe care o are familia. De unicitatea relatiei dintre fiecare parinte si copil, dintre oricare frate si sora, dintre doi prieteni adevarati. Indiferent de socul pe care ti-l produce viata, indiferent de greutatile prin care esti fortat de un destin crud sa treci, indiferent de firea ta…lucrurile intotdeauna se vor intampla “asa” si nu “altfel”. Dar asta e alta poveste. Important e sa le iei pe toate asa cum vin, sa nu te descurajezi de amanarea unor solutii imediate, sa nu renunti la a mai lupta, sa nu iti pierzi rabdarea. Pentru fiecare lucru in parte exista un corespondent de timp ideal. E bine sa ai pe cineva aproape, intotdeauna. Pe cineva cu care sa poti imparti durerea, fericirea, parerea. Singuratatea nu e solutia.

L…azi visez cu ochii deschisi si uit sa adorm. E mai bine asa, constienta de viata mea.

http://www.youtube.com/watch?v=oox0d2qMs-s

…dar sunt zile in care nu ma mai cunosc nici eu. Am cateva repere care imi arata  directia in care sa ma indrept. Dar nu intotdeauna reusesc sa calc dupa liniile care marcheaza starea. Uneori sunt atat de stangace. Risc sa stric tot, sa pierd tot. Indiferent de cat de multe lucruri mi se iarta. Viata e o surpriza constanta de incercari. Ma incearca o durere surda,  indescifrabila. Stiu ca e acolo, si in mare, stiu de ce. Dar ce ma supara, e persistenta ei.  Vede ca o ignor, dar ea insista. Se prezinta intr-o forma politicoasa de corect, are justificare, o inteleg. Dar oare sa o accept? Odata ce mi-am pus intrebarea, am eliminat-o. Da, uneori sunt stangace, da, uneori stric tot ce ating, dar niciodata cu rea intentie, de fapt, niciodata cu intentia de a rani. Se intampla sa gresesc in viata pentru ca in definitiv sunt doar un om. Dar, pe cat posibil, imi place sa indrept. Greseala. Si sa nu o mai repet. Invat din greseli, intotdeauna. Am totusi un regret vis-a-vis de asta: nu reusesc niciodata sa invat din greselile altora, decat din greseala mea. Si asta cam doare. E firesc sa fie asa. Sunt zile in care imi doresc sa nu mai invat nimic, zile in care simt ca ma lasa puterea de a mai intelege ceva. Sunt zile, ca ziua asta, in care imi pierd energia. O pot recupera, imi pot restabili un echilibru superficial, dar suficient…si cu toate astea nu o fac. Ma impiedica firea mea. Boema, visatoare, perfectionista, imposibila. Macar recunosc ca e asa. Mai nou, am descoperit sinceritatea. Fata de el si ea, fata de ei, fata de noi, si cel mai important, fata de mine. E bine. Greu, stangaci, lent, dar e un proces care imi da incredere in ceea ce sunt.

L…merg mai departe. Asa cum sunt acum.

Lucrurile se schimba, inevitabil, involuntar, mai devreme sau mai tarziu. Fie ca sunt sau nu de acord cu ideea oricarui sfarsit care are un inceput-corespondent, am intrat si eu in randul celor care trec prin schimbari majore. Viata are pentru fiecare planul ei, indiferent cat intervenim. Destinul. El “planifica” experientele prin care suntem partasi la ce ni se intampla, stabileste ce si cum sa traim. Mai ales, cand. Timpul…un mare mister. Pentru mine, cel putin. E atat de contradictoriu, suntem aproape asemanatori. Cand astept, timpul ma omoara, se incapataneaza sa fie lent. Trece cu viteza unui melc adormit. Il inteleg, ii place sa ma tachineze, sa se joace cu rabdarea mea. Dar nu il iert. Iar cand ma supara ceva, ma doare, ma chinuie, e atat de prezent. Se incapataneaza sa nu devina Trecut, sa ma lase sa uit, sa trec peste. Ramane constant in durerea prezenta. Dupa ce se asigura ca am suferit destul, se misca incet spre un viitor nou inceput. Cand sunt fericita, zboara. Nu intelege cat de mult imi doresc sa se opresca o clipa in loc, sa ma lase sa ma bucur de moment. Ii soptesc in gand sa mai ramana suspendat sa pot retrai o stare de bine. Dar ma ignora rece. Nici macar nu ma asigura ca vor mai fi clipe in care voi zambi, din suflet. Nu. Pleaca sec si ma lasa, din nou, in asteptare. Intr-un final, chiar il inteleg. Pentru ca asa cum e, de altfel, sincer ancorat in realitate, are farmec. Toate au farmec…esecurile, defectele, revelatiile, detaliile. Din fiecare invat. Din fiecare imi ramane ceva.

Acum, trag linia. Incerc sa vad cu ce am ramas din ultima experienta pe care inca nu o consider esec. Un esec e atunci cand nu mai vezi speranta la capatul unui drum prafuit. In schimb, eu am strabatut acum un drum plin de gropi si nu m-am impiedicat. Am mers drept, sau printre ele, fara sa imi pierd echilibrul. Am ramas cu amintirile frumoase, intotdeauna sunt cele care merita pastrate. Am ramas cu un suflet impacat. Am ramas cu o liniste de care aveam nevoie acuta, de care nu ma mai puteam priva. Am ramas cu un prieten bun alaturi, pentru ca nu glumesc atunci cand fac o promisiune” la bine si la greu”. Am ramas cu lucruri invatate, traite, acceptate. Am ramas cu prieteni adevarati. Am ramas eu cu mine insami, de acum incolo, fara sa mai pretind ca sunt altcineva.

L…mi-am gasit linistea. Urmeaza sa vad cum o pot pastra.