Exista povesti de viata care ma impresioneaza iremediabil, povesti care ma inspira si imi alimenteaza sufletul cu speranta  intr-o lume mai buna. Exista oameni ca Sam Childers ( http://www.machinegunpreacher.org/ ) , sau ca Anne Frank ( http://ro.wikipedia.org/wiki/Anne_Frank ), nascuti sa schimbe lumea. As prefera, tentata sa raman o visatoare, ca lumea sa nu aiba nevoie de atatea retusuri si ajustari, as prefera sa traiesc intr-o lume ideala, fara razboaie, fara mizerie, fara moarte si chin. Dar traiesc intr-o lume macinata de probleme, aflata intr-o lupta continua (inutila) cu ea insasi. Pe principiul unui echilibru indus de secole si asimilat involuntar de fiecare dintre noi, asistam zi de zi la o confruntare absurda intre bine si rau. Rasa umana isi vrea binele in acelasi timp in care isi face rau. As spune: stupid! Dar asta nu schimba realitatea. Asta nu face sa dispara rautatea (gratuita, de cele mai multe ori), prostia, egoismul, slabiciunea, ura sau invidia. Inteleg ca e nevoie de contraste, dar nu inteleg lumea…

Povestea vietii mele este o poveste despre o fata. O fata denumita generic “ea”, despre care imi place des sa vorbesc la persoana a treia. O privesc de undeva de sus, de departe. O vad, dar nu o inteleg. Ciudata abordare. Isi traieste viata in rime. Iubeste oamenii, vorbind cu ei, se simte mai umana. Altfel, viseaza in fiecare zi cu ochii larg deschisi. Tacerea i se pare asurzitoare, iar cuvintele, de cele mai multe ori, nu ii spun nimic. Crede in destin, dar nu crede in ea. Tipic. Ii plac culorile copacilor toamna tarzie. Ii place muzica, de multe ori vorbeste prin ea. Frumusetea detaliilor sta in starea ei de spirit. Astazi, ii place marea si cerul fara nori. Vrea sa gaseasca steaua care a cazut ieri in dreapta ei, si a intristat-o. Uraste asteptarea.

Sunt zile in care simt nevoia sa ma asez  intr-un scaun comod, sa deschid larg ochii si sa visez in secvente. Din cand in cand imi place sa vad un film bun, cu personaje conturate real, cu scenariu coerent, lipsit de liniaritate. Si acum urmeaza partea trista…in ultima vreme am vazut foarte multe filme. Ultimele filme care au aparut. Toate proaste. Plictisitor de proaste. Si am obosit. Ma tenteaza tot  mai mult ideea de a scrie un scenariu. De “film independent” de banalitate, mediocritate, inutilitate. Sunt multe povesti inca nespuse. Povesti asemanatoare, povesti diferite, care merita sa fie auzite. Probabil una din ele e si povestea mea. Spusa de altii, ar fi atat de putin adevarata. Spusa de mine, ar fi transparenta. Lumea ar putea vedea direct in sufletul meu, ar intelege poate de ce uneori stiu zambi doar intr-un anume fel, iar alteori lacrimile mele sunt mai degraba dulci decat sarate.

Dar povestea mea abia acum incepe. Iar primul cuvant scris va anunta sfarsitul ei. Inca mai sper sa vad un film bun.

http://vimeo.com/7344380?ab

Au trecut aproape zece ani de cand am terminat liceul. Acei zece ani care ma asteptam sa fie surprinzatori. In ultima zi in care am stat in banca a treia de la geam, mi-am imaginat pana unde vom ajunge fiecare din noi. Pana unde  voi ajunge eu.  Nu credeam ca ziua asta va veni atat de curand. Am desenat o linie imaginara si am incercat sa inteleg cum m-am schimbat. La 18 ani timpul imi parea mai generos. Dar acum imi dau seama ca timpul e necrutator. Poate ne-a luat prin surprindere, si nu am ajuns inca unde ne-am propus…sa cucerim lumea, sa salvam lumea, sa traim fericiti pana la adanci batraneti, sa avem succes, faima. Dar inainte de orice, m-am oprit…si mi-am pus singura o intrebare: ce ma face cu adevarat fericita? Felul in care arat, hainele pe care le port, masina pe care o conduc, oamenii pe care ii cunosc, banii? Am avut toate astea. Dar pentru mine…nu a fost suficient. Am vrut sa iubesc. Sa stiu cum arata si…cum se simte…

Azi stiu. Azi iubesc. Si asta ma face fericita. Nimic altceva.

Nimeni nu e perfect, si nici o viata nu e lipsita de valoare. Oamenii au vise. Uneori, visele devin realitate, alteori raman…imposibile. Dar azi vreau sa cred ca alegerile pe care le-am facut pana acum, si decizile pe care le voi lua de acum inainte, indiferent de firea mea contradictorie, ma vor purta mai aproape de ceea ce visez sa fiu. Candva. Nu azi, nu maine. Dar in viata asta, visez si eu sa ajung undeva, mai aproape. Visele mele cele mai indraznete, se leaga de lucrurile cele mai marunte. Unii ar crede altfel. Dar pentru mine a ajuns sa nu mai conteze ce crede lumea. Conteaza doar cei cativa pe care i-am lasat sa ma influenteze. Si sunt putini aceia.  Dar sunt cei mai pretuiti. Stim cu certitudine ca indiferent de alegerea pe care o facem, ea ne va afecta “destinul”. E alb, sau e negru. Dar am mai invatat ceva…

…intotdeauna o culoare are un infinit de nuante. Chiar si o non-culoare.

In clipa asta, aproape 7.000.000.000 de oameni respira in lumea mare. Unii…se tem sa traiasca cu adevarat. Unii, se regasesc. Unii au invatat sa minta doar ca sa poata supravietui. Altii, infrunta adevarul, oricat de dureros ar fi. Unii sunt rai in fiecare zi. Altii sunt buni, si se lupta cu raul. Unii compun din sunete muzica. Altii, danseaza. Unii ajung in locuri in care altii doar se viseaza. Unii sunt inalti, altii sunt mici. Dar nu asta conteaza.

Sapte miliarde de oameni care respira. Sapte miliarde de suflete. Iar uneori…tot ce iti trebuie in lumea asta, este doar unul.

De ce chiar si atunci cand se intampla previzibilul tot suntem luati prin surprindere? Incerc sa vad lucrurile altfel decat le vad altii. Uneori…pentru ca de cele mai multe ori vad ceea ce vede toata lumea. Nu stiu de ce, dar azi vad totul mai clar. Vad teama netrucata a unora de a recunoaste ceea ce simt cu adevarat, vad lasitatea altora de a recunoaste ca au gresit, vad dezamagirea care ii doare pe unii, si lunga amagire in care se scufunda altii doar din frica de a trai. Dar ce uitam de fapt…e ca avem doar viata asta de trait. Chiar daca vom fi altcineva, candva, undeva, dupa ce vom muri…azi suntem doar ceea ce suntem. Si ar fi bine sa stim profita de timp. Pentru ca zilele trec si deciziile cele mai importante devin tot mai greu de luat. Daca iubesti, nu te ascunde. Daca vrei sa visezi, inchide ochii, sau viseaza cu ochii deschisi. Daca stii ca nu poti trai fara ea, ai curajul si renunta la comoditatea de a ramane resemnat cu singuratatea. Daca un el si o ea sunt facuti unul pentru celalalt, atunci nimeni nu poate schimba asta, decat poate…lasitatea unuia dintre cei doi. Si atunci e trist sa privesti cum doi oameni isi pierd sansa. De a fi “mai buni” impreuna.

Ma uit in jurul meu si nu inteleg. Vad oameni care se iubesc, dar care alearga in directii opuse. Si ma intreb…cand isi vor da seama cat timp au pierdut?