http://www.youtube.com/watch?v=5C9kDVKOrX4

L…iti scriu anul viitor…noi ganduri, noi cuvinte. Acum, evadez…in alta Lume.

http://www.trilulilu.ro/tutdavid/1456e67e77d38a Sounds I dream…

Being a dreamer in this cold-black-and-white-world makes sense to me. Being a disturbed dreamer, is even better. I am not the judge of anyone, I cannot and try not to, judge…feelings, thoughts, people, or their actions. Instead, I expect others not to judge me. It’s all I can ask for. I understand more. I feel more. I give more. I expect more. I will do more. More than anyone has ever thought I could do until this bare second. The fact that I cannot always express myself the way I feel is frustrating, I have to admit this, but is sometimes the best or the only reaction I can have. Towards things that happen to me, or overcome me. It’s a reaction, afterall, and I have to accept it as it comes. Sincere. Last night I had such a reaction. Things appeared, for a brief minute, more than overwhelming. I became, in less than one second, discouraged, disappointed and deceived. Too much to bare. In one day. But, that feeling changed something in my heart and mind. It gave me another perspective on life. My life, to be more specific. The perfect thing about being a dreamer is that nobody needs to understand you. Ok, I accept this as a “reality”, but not as an excuse. Never. Every little action, has its infinite reactions. Good or bad. Predictable or not. I, on the other hand, am a dreamer that wants to be understood. I dream of you, I dream of us, I dream of a stable (though imperfect) world, I dream of a valuable past and of an optimistic future, I dream of living the dream. Noone can take this away from me…others come and go. I stay. I know this now. I felt it on my own. So, yes…I will wake up and smile (cause someone wants me to, as much as my soul longs for), I will find my way (I am supposed to), I will constantly dream about beautiful things (as they are the ones that make me go through…life). And, honestly, I will understand you. I have to. Just because you couldn’t only pass through…

L…for the first time in my life I feel I can make it through. Thank you.

Cand am senzatia ca mai jos decat am cazut nu pot ajunge, ca nu mai am forta sa ma ridic, ca nu mai pot altceva…ies afara, schimb peisajul, ma detasez putin de banalitate si ma rup de durerea care ma apasa. Asa am facut azi. Am iesit putin din starea de apasare. Chiar daca ieri pluteam, azi ma chinuia greutatea de plumb a tristetii. Eram doar eu singura cu ea. Si m-am hotarat sa o scot in oras. Ne plictiseam impreuna, “discutia” pe care o purtam cu ea se transformase deja intr-un monolog insuportabil si am simtit nevoia de aer. Am scos-o in lume, si speram sa o uit pe undeva. Sa nu o mai aduc acasa. Partial, am reusit. Tristetea e tot mai usor de suportat acum. Imi doream mai mult ca orice, in seara asta, sa savurez Urma. Sa ma pierd in starea de ascultare si sa uit ca ma cheama Lavinia. Azi imi doream sa fiu altcineva, o persoana detasata de persoana mea. Nu mai ajung sa ma pierd intre umbre, nu azi, nu acuma. Dar ascult melodii care imi fac bine la suflet. Ma ajuta asta. Mai tarziu ma duc sa alerg. Voi lua cu mine si muzica. Voi fi eu, ea si muzica. Ma schimb atunci cand merita schimbarea. Raman la fel atata timp cat nu ma pot preface. Ultima greseala, daca imi e permis sa o consider azi asa, m-a invatat un lucru esential in viata asta…sa nu mai fac compromisuri de nici un fel atunci cand e vorba de fericirea mea. Indiferent de promisiunile amanate de conjuncturi, care imi dau speranta ca “intr-o zi” va veni si binele, nu mai cred asta. Acum am nevoie de “fericiri” palpabile, vise concrete, de atingeri reale. Asteptarea unei zile in care “se va” intampla ceva, nu e optiunea. Este o alternativa, intr-adevar, una justificabila, dar nu mai e alegerea mea. Amagirea m-a schimbat, mi-a alterat compasiunea. Acum vreau. E noul verb care ma defineste. Vreau. Si nu oricand, acuma.

L…http://www.trilulilu.ro/speeru/253bea2b97f8ca

Stiu ca exista pilule antidepresive, carti automotivante care ne “invata” sa depasim depresia, ceaiuri antidepresive, sfaturi antidepresive. Si lista, in stilul asta, poate continua. Anul care trece, mai e putin si e dat uitarii ca reactie fireasca la timp, a fost un an al depresiilor continue, generate in lant, una dupa alta. A fost un an al schimbarilor majore, cel putin pentru mine, dar stiu ca si pentru voi. Un an pe care vreau sa il uit, dar in acelasi timp stiu ca nu il voi uita niciodata. De ce nu exista pilule si impotriva cinismului propriu si personal? Le-as inventa. Ieri.  Daca as putea. Si atunci, in lipsa de prescriptii medicale exacte pentru tratarea depresiei, aleg negarea. Nu, nu sunt depresiva, nu am nici un motiv. Nu stiu cum e sa fiu trista, abatuta, confuza. Imi stiu exact directia, am batatorit bine drumul asta de cateva ori. Acum il strabat cu ochii inchisi. Am mai trait “sfarsituri” si am mai luat-o de “la inceput”. Nu am de ce sa ma simt descurajata acum. Si ce daca timpul trece? Si ce daca imbatranim?  Pot sa o iau de la inceput in fiecare zi. Celulele se regenereaza. Prin legea firii. Cum ar fi sa nu gandesc asa? As abandona negarea si m-as cufunda in cea mai adanca depresie in care s-a pierdut vreodata cineva. Si tot n-as rezolva nimic. Nu ar veni nimeni sa ma scoata din ea, pentru ca nu ar putea. Sunt singura care ma poate influenta. Depinde de mine cum ma trezesc dimineata si cum imi traiesc viata. Bun, acum ca am stabilit: m-am trezit optimista incurabila. Azi, e ziua in care imi incep, din nou, viata. Fara suparari, fara dezamagiri, fara porcaria asta de “depresie” pe care da vina toata lumea. Nu, daca e vina cuiva ca pana acum nu am stiut sa traiesc, e doar vina mea.

L…gata. Fara pilule, fara ceaiuri, fara carti. Am eliminat forever DEPRESIA.

Nu numai viata pe care o cunoastem conteaza. M-am trezit cu speranta asta. Conteaza si viata care inca nu a fost traita. Ceea ce va urma si ne va transforma in “altceva-uri” visate. Nu am realizat inca destule cu/pentru/din mine. Mai am multe de facut pana la final. Mai am multe de spus, destule de aratat, suficient cat sa ramana ceva in urma mea. Faptul ca pana acum am fost intr-o continua miscare lenta, nu ma descurajeaza. Conteaza si ce voi face de acum inainte. Ce voi crea, descoperi, invata, realiza. Asta e placerea, farmecul vietii. Pare seaca uneori, lipsita de substanta, dar nu e asa. Toti traim momente de cadere libera, dureroasa. Ne ajuta sa apreciem zborul de dupa, succesele, reusita. Altfel, nu am putea face diferenta intre stari si nu am constientiza cand si de ce am devenit in viata asta “cineva”. La final, se trage linia, si se analizeaza. Cine esti, cine ai fost, si daca ai ajuns “altcineva”. Dar nu asta e scopul, sa devii cineva sau ceva ce nu esti. Important e, oricine te-ai fi nascut, sa nu iti pierzi pe drum personalitatea. Sa ramai la viziunea ta personala, fara sa te lasi influentat de ce vezi in stanga sau in dreapta. Daca reusesti sa iti traiesti doar viata ta, fara sa “furi” din a altora, atunci poti considera ca certitudine “reusita”. Ai reusit sa fii TU, de la inceput la sfarsit. E si asta o forma de arta. Arta de a-ti accepta conditia, arta de a nu aspira la ceea ce nu ti se potriveste, la ceea ce nu e scris pentru tine in lumea asta. Arta de a “te accepta”.

L, m-am trezit cu speranta ca sunt artista. Si pot aprecia arta. Ramane de vazut daca o pot si intelege. Sau, daca o pot interpreta…

http://www.youtube.com/watch?v=c27lPJRjZ7w&feature=related

Sunt zile in care imi doresc sa fiu altcineva. Sunt clipe in care ma trezesc visand la altceva. Uneori, traiesc cu senzatia ca as fi vrut sa fiu altfel. Am impresia ca zilele trec pe langa mine fara sa le pot materializa. In fapte care sa ramana  si sa vorbeasca mai departe celor care vor trece pe amprentele pasilor mei. Nu fiecare zi e o zi in care pot realiza ceva, dar as vrea sa fie asa. As vrea sa nu mai simt ca exista timp irosit, timp mort, in care doar stau si nu fac nimic. Dar, independent de vointa mea, el va exista. Si ma trezesc cateodata trista de constientizarea lui. Ma dezarmeaza. Desi ar trebui sa fie o motivatie faptul ca imi dau seama, nu e…nu ma pot mobiliza. Inca nu am avut vacanta, pauza, linistea de care am nevoia sa ma pot reincarca. Probabil, dupa, voi reusi sa fac ceva notabil cu viata mea. Pana atunci, stau si ma plang de neputinta. Urasc asta. Dar e o etapa pe care trebuie sa o depasesc, acceptand ideea ca mai sunt si perioade ca asta. Incerc in fiecare zi sa imi propun ceva si sa duc la bun sfarsit angajamentul, dar undeva, in cursul zilei, se pierde energia, entuziasmul, concentrarea. Ajung in acelasi punct mort care imi confirma lipsa de putere. Nu mai inteleg ce se intampla cu mine, si tind sa renunt la a mai incerca. Las lucrurile sa se succeada firesc in ordinea in care aleg ele, le las sa se incapataneze si sa imi dea peste cap “planurile”. Au farmec si asa, neterminate. Intrebarea care ma sacaie acum e una singura: cat va mai dura? Pana sa ma trezesc dimineata multumita de persoana mea…

L, stiu ca viata e o continua lupta, o continua cautare, un continuu joc…dar nu tot timpul am dispozitia sa o accept asa.

Printre mult si putin se strecoara si destul. E o simbioza de termeni sau stari care coincid. E un preludiu continuu intre ce am fost si ce sunt. Sunt eu, dar mai traiesc putin si in trecut. “Eu” are prezenta, in prezent. Asa cum am fost, nu am intentia sa mai redevin. Imi place aici, acum. Raman. Viitorul, suna optimist, atata timp cat ramane prezentul trait. Fara planuri, mi-e teama sa mai planific un esec, momentul e tot ce mai admit. Ma simt bine, odata ce am inteles care, cine si ce. Motivele, sunt irelevante in momentul de fata. Acum simt, reactionez si ma adaptez. Nu are sens sa analizez prea detaliat acel “de ce”. Cui ii mai pasa de motivul care m-a adus aici? Mie sigur nu. Important e ca am parcurs un drum din care am ramas cu ceva, cu greseli asumate si lectii invatate. Maturitatea instalata in gandirea mea ma determina sa vreau sa merg mai departe, indiferent de cate obstacole mai am de depasit. E bine asa. Sunt constienta ca nimic frumos nu se obtine usor, totul are un pret bine stabilit, oricat de gratis ne-am astepta sa traim. Viata e un sir continuu de stari “cumparate”. De sentimente conditionate. De gesturi egoiste. Printre care, din cand in cand, mai zambim, atunci cand traim cu senzatia ca am dobandit doza nepermisa de altruism. Ei bine, poate fi asa. De noi depinde. In egoismul meu ma bucur de o mult-asteptata liniste. Ma simt bine in pielea mea, nu as vrea acum sa se mai schimbe ceva. Dar viata mai are inca surprize pentru mine, ma lasa sa anticipez doar o parte din ea, restul…ramane acel imprevizibil care condimenteaza trairea.

L, nu ai inteles nimic, dar asta era si ideea…sa intelegi ce vrei.

Cateodata Timpul isi pierde notiunea de timp. Atunci cand vrei ca el sa nu mai fie motivul pentru care lucrurile nu se intampla. Atunci cand de el depinde fericirea ta, linistea. Atunci ai vrea sa nu mai fie o notiune, sa nu mai existe ca o bariera in calea ta, sa nu mai fie motivul pentru care s-a definit asteptarea. O alta notiune prea vaga momentan pentru intelegerea mea. De ce sa astept? De unde certitudinea ca asteptarea are o finalitate? Maine as putea muri, pur si simplu, asa, ca s-ar putea intampla asta. Cu sau fara voia mea. Nu, chiar nu imi doresc sa mor, din contra, iubesc viata, dar exista o sansa ca ziua de maine sa fie ultima. Si atunci ma gandesc, de ce sa imi las viata condusa de o continua asteptare. Ce sa astept? Sa invat sa traiesc? Stiu deja, ma antrenez in fiecare zi sa ajung la performanta de “a trai”. Progresele sunt vizibile, chiar daca nu pentru toata lumea. Dar, nu traiesc pentru a le face altora viata mai usoara sau mai clara, traiesc pentru a nu regreta existenta mea. Ma complac? Nu. Aleg? Da. Am invatat, din pacate, doar din greselile mele, sa fac alegeri. Nu intotdeauna cele mai bune alegeri, dar macar nu am regrete. Sunt responsabila de ceea ce spun si ce fac, nu incerc sa pretind ca sunt altcineva. Am facut si asta, de multe ori, in speranta absurda ca m-ar ajuta. Dar mi-am dat seama ca gluma a fost de partea mea, ma amageam singura ca as putea trai in pielea altcuiva. Sunt eu, si sunt mandra de asta. Am trecut prin multe sa ajung acum aici. In faza asta, in etapa asta, in stadiul asta. M-am acceptat greu ca fiind asa. Dar  daca tot mi-am descoperit latura in care imi predomina sinceritatea (inainte de orice alta insusire de caracter), nu am de gand sa mai renunt la ea. Ma prinde. Unii spun ca e cea mai buna “masca” pe care am purtat-o pana acum, e cea mai aproape de infatisarea mea.

Si, L, sincera sa fiu, nu mai am  nici un motiv sa accept un alt rol in viata asta. Am jucat in destule filme de calitate indoielnica, acum, imi joc doar viata. Si in sfarsit, simt ca va veni si vremea Oscarului.